Omul contemporan și rugăciunea
Părintele Sofronie a părăsit Muntele Athos la sfârșitul anilor 40, pentru a publica, la Paris, însemnările povățuitorului său duhovnicesc, Starețul Siluan. Locuiește la Paris până în 1959, când se mută în Anglia, pentru a înființa mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex.
Cei peste 45 de ani petrecuți în Occident, în Franța și Anglia, până la moartea sa din 1993, i-au prilejuit cunoașterea sufletului omului viețuitor în Occidentul ateu. Sfântul Sofronie a înțeles, încă din anii 50, fenomenul de secularizare a societății, cu care noi ne confruntăm, în țara noastră, în ultimii 30 de ani.
Astfel, referitor la rugăciune, în observațiile sale asupra stării duhovnicești a oamenilor contemporani, Sfântul Sofronie sublinia că ”cel mai potrivit lucru pentru ei este să se roage în biserici, în special la Sfânta Liturghie”, pentru că ”rugăciunea liturgică și o deasă împărtășanie înseamnă plinătate”. Dar - spune Cuviosul Părinte - simpla participare la Sfânta Liturghie nu este de ajuns, ci trebuie să ne străduim să o facem cu deplina înțelegere că ”Liturghia îmbrățișează în sine întreaga noastră viață: în ea se cuprind toate planurile existenței noastre în relație cu Dumnezeu.” Sfânta Liturghie este ”un autentic act dumnezeiesc care cuprinde nu numai această lume văzută, dar și lumea care se află în afara granițelor acesteia.” Pentru a ajunge la a conștientiza acest adevăr de netăgăduit, trebuie să trăim Sfânta Liturghie cu ”întreaga noastră ființă” și nu trebuie să cădem în obiceiul”pustiitor și aducător de moarte” de a permite ca ”Liturghia să se transforme într-un detaliu al vieții noastre de toate zilele”. Ci, pentru a împiedica aceasta, ”este nevoie să creștem neîncetat în cunoașterea lui Dumnezeu”.
Vorbind despre rugăciunea particulară a creștinului,Sfântul Sofronie afirmă că rugăciunea este ”un act lăuntric al duhului nostru” care se poate exprima în forme diferite. Rugăciunea nu este exclusiv ședere în fața icoanelor și rostirea formulelor rânduite, de dimineață și de seară sau a psalmilor. Aceasta este ”cu totul nesatisfăcătoare și nu epuizează problema rugăciunii.” Adesea, rugăciunea ”se exprimă prin tăcerea noastră în fața lui Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre, toate dorințele inimii noastre”, pe care ”nu întotdeauna suntem capabili să le exprimăm în cuvinte.”
Sfântul Sofronie a observat că oamenii contemporani sunt tot mai puțin compatibili cu o viață de rugăciune. O explicație pentru această scădere a puterilor duhovnicești constă în creșterea capacității intelectuale a oamenilor, care solicită mintea și o menține într-o ”continuă agitație din pricina nenumăratelor impresii de tot felul: vizuale și auditive. ”Activitatea oamenilor începe de dimineață, antrenând ”mintea și imaginația în cursul evenimentelor la care iau parte”, toate acestea împiedicând rugăciunea.
Întâmpinăm cu toții, cel mai adesea, dificultăți în a deprinde rugăciunea. Dar nu trebuie să ne deprime ”incapacitatea de a găsi rugăciunea”, pentru că, ”a sta în fața lui Dumnezeu nu înseamnă deloc a sta în fața icoanelor”. Pentru a-L simți ”în toată profunzimea conștiinței ca pe Cel-ce-le-plinește-pe-toate”, trebuie ”să-L trăim cu adevărat ca pe Prima Realitate, după care, în ordinea inferioară, urmează lumea a doua, a realității create, derivate.” De aceea, pentru rugăciune ”este folositoare orice poziție a corpului: culcat, mergând, șezând, stând în picioare, etc.”
Bibliografie:
“Ne vorbește Părintele Sofronie, Scrisori” - p. 69-70
© Alina Nistor
Comentarios