Interviul acordat doamnei Simona Vlasa de către maica Doroteea la Radio Renașterea

Ascultați versiunea integrală a interviului în format audio.

Transcript

Simona Vlasa: Cu bucurie vă întâmpin astăzi, dragi ascultători, și vă invit să ne rămâneți alături în următoarele minute, pentru că am bucuria de a vă aduce în atenție un subiect extrem de actual, un subiect despre care sunt convinsă că preocupă foarte multe persoane. Este vorba despre parcursul nostru prin viață, despre evoluția noastră, despre ceea ce se întâmplă cu sufletul omenesc și despre felul în care sunt gestionate și abordate problemele cotidiene.

Am bucuria să stau de vorbă cu Maica Stareță Doroteea Ștefanache. Maica Stareță Doroteea Ștefanache vine de la Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” din Godoncourt, Franța, și iată că este prezentă aici, la Cluj-Napoca, cu ocazia simpozionului care se desfășoară la Facultatea de Teologie Ortodoxă din orașul nostru. Este un simpozion dedicat familiei și femeii creștine. Spun cu multă bucurie: bine ați venit în studio, Maică Stareță Doroteea!

Maica Doroteea Ștefanache: Vă mulțumesc pentru invitație și pentru cinstea pe care mi-ați făcut-o, oferindu-mi prilejul de a adresa câteva cuvinte la microfonul Radio Renașterea.

Simona Vlasa: Vă mulțumesc! Cu tot dragul! Acum este prima dată când ne întâlnim față către față și când ne deschidem inimile. Sper din toată inima ca ascultătorii noștri să fie pe recepție și să simtă sufletește mesajul pe care dumneavoastră îl transmiteți. Ați venit la Cluj și propuneți, în cadrul simpozionului de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, o temă foarte actuală, și anume: „Femeia creștină între luptă și rugăciune”. Femeia, în general, se află între luptă și rugăciune în societatea noastră, în care trăim într-un mediu concurențial pe care îl simțim din ce în ce mai mult și în care suntem supuși unei presiuni continue. Aproape că nu mai avem timp pentru rugăciune, dar simțim totul ca pe o luptă, uneori obositoare și greu de dus.

Cum ați ales această temă? De ce v-ați gândit la ea și ce este important să afle ascultătorii noștri?

Maica Doroteea Ștefanache: Avem diverse preocupări și proiecte în cadrul centrului de formare care funcționează cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif, mitropolitul nostru, la Mănăstirea de la Godoncourt.

Printre aceste preocupări există o legătură foarte strânsă cu dorința de a păstra vie rugăciunea inimii. Acest gând ne-a determinat să inițiem o serie de perioade de rugăciune și de mici întâlniri cu tineri sau mai puțin tineri.

Aceste întâlniri ne-au ajutat să dezvoltăm o relație cu un cercetător dedicat mișcării Rugul Aprins, domnul Marius Vasileanu.

Într-una dintre întâlnirile online pe care le avem cu tinerii, domnul Vasileanu și-a propus să vorbească despre o serie de femei importante ale Rugului Aprins. Atunci dânsul a venit cu ideea de a organiza un simpozion legat de femeia modernă, în special de femeia care trăiește în contextul ideilor feministe, pentru a vedea cum își trăiesc femeile creștine credința, inspirate de exemplul vieții Maicii Domnului.

M-am gândit că ar fi foarte frumos și interesant să abordăm acest subiect, în special pentru femei, deoarece anul acesta Patriarhia Română l-a dedicat sfintelor femei.

Așadar, să ne întrebăm cum putem trăi între aceste două, aș putea spune, extreme, chiar dacă fiecare dintre noi avem luptele noastre, fie în viața monahală, fie în viața de familie. Cum putem să purtăm aceste lupte în rugăciune?

Este o provocare, pentru că păstrarea credinței într-o lume aflată într-o schimbare și într-o frământare permanentă este foarte dificilă. Atunci când ești în viața cotidiană, fără a fi implicat în viața monahală, este foarte greu. Este o provocare.

Între lupta de zi cu zi și rugăciune, adeseori nu prea mai rămâne timp pentru rugăciune sau nu ne mai îndemnăm să găsim acest timp.

Aș vrea să vă spun și un lucru mai personal, pentru a înțelege mai bine de ce am ales acest subiect.

Eu sunt monahie și stareță la Sfânta Mănăstire „Nașterea Maicii Domnului” din Godoncourt, dar, în același timp, profesez ca medic veterinar la una dintre clinicile dintr-o localitate din apropierea mănăstirii.

Cunosc foarte bine problemele pe care le întâmpină atât ateii, cât și creștinii catolici și ortodocși, precum și femeile creștine care lucrează în special în domeniile medicale, unde avem nevoie de multă energie și atenție, poate mai mult decât în alte domenii.

Acest lucru m-a preocupat și, practic, este atât o lucrare personală, cât și o întrebare pe care mi-o adresez mie însămi: ce este mai bine, să luptăm sau să ne rugăm? Sau poate să le facem pe amândouă?

Simona Vlasa: Simt și eu această presiune despre care spuneați, faptul că este foarte greu să mai găsim timp pentru rugăciune. Dar lucrurile nu se pot rezolva altfel.

Maica Doroteea Ștefanache:Mai este un lucru extrem, extrem de important: de ce luptăm? Cu cine luptăm? Împotriva cui ne luptăm? Care este, de fapt, lupta noastră?

Aceasta este o întrebare fundamentală pe care ar trebui să ne-o punem în fiecare dimineață: de ce mă trezesc eu să lupt?

Pentru că, mai ales noi, femeile românce, avem, să zicem, o dimensiune mai puțin contemplativă, pentru că suntem în a face, nu în a fi. Vrem mereu să facem ceva.

Simona Vlasa: Suntem foarte practice.

Maica Doroteea Ștefanache: Da, facem copii, facem casă, facem mâncare, facem, facem... Și nu mai avem timp să fim.

Atunci întrebarea se pune, așa cum v-am spus: cu cine luptăm, de ce luptăm și pentru ce ne luptăm atât de mult? Pentru că, într-adevăr, viața este grea. Dar cred că, uneori, ducem o luptă pe un teren greșit.

Simona Vlasa: Eu aș mai pune o întrebare: care este miza? Fiindcă, sigur, toată lumea tinde spre fericire. Toată lumea își dorește să fie bine, să fie fericită, să fie împlinită, ceea ce este firesc într-un fel.

Dar ne punem cu adevărat problema adevăratei fericiri, a fericirii autentice, sau ne luptăm și ne chinuim proiectând în mintea noastră o iluzie?

Maica Doroteea Ștefanache: Eu cred că, mai degrabă, este vorba despre aceste proiecții pe care le acceptăm foarte ușor, fiind induse de societate, inclusiv de mediul online.

Ne stabilim obiective care sunt pur pământești și foarte liniare și care ne creează un fel de stare de împlinire de tip Fata Morgana.

Adică ți se pare că te-ai împlinit în acel moment, dar împlinirea nu este una adevărată și se îndepărtează de tine, exact ca fenomenul Fata Morgana.

Multe dintre noi credem că ne împlinim prin soț, printr-o iubire, printr-un suflet-pereche, cum se folosește acum această expresie. Sau prin copii, prin profesie ori prin diverse alte lucruri. Și pentru acestea luptăm foarte mult.

Sau luptăm pentru felul în care arătăm. De exemplu, mă gândesc cât de mult se luptă unele doamne, ajungând să facă operații și să-și pună viața în pericol pentru niște lucruri care, până la urmă, vor ajunge în pământ și vor fi mâncate de viermi. Și totuși, ele luptă pentru asta aici și acum.

Dar, de fapt, întrebarea este dacă noi cunoaștem cu adevărat care este scopul vieții noastre și ce este, de fapt, fericirea creștină.

Pentru mine, cel puțin, fericirea creștină este legată, bineînțeles, de scopul final al vieții omului. Îmi aduc aminte că una dintre cele mai relevante cărți pentru mine a fost cea a Sfântului Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine.

Scopul vieții creștine rămâne dobândirea Duhului Sfânt. Iar prin energia dumnezeiască și prin această lucrare de dobândire a Duhului Sfânt, nu ai cum să nu ajungi la o stare de desăvârșire, de împlinire.

Și nădăjduiesc că unele dintre femeile pe care le cinstim astăzi în calendar ca sfinte au ajuns la această stare încă din timpul vieții.

Sunt și episcopi pe care fiecare dintre noi i-am cunoscut sau oameni cu o mare bogăție duhovnicească, dar și femei simple pe care le purtăm în inimă ca pe niște icoane și despre care știm că au avut o lucrare care le-a adus, de fapt, la dobândirea Duhului Sfânt.

Fie că au ajuns acolo printr-o mare simplitate, fără să știe că merg în această direcție, fie prin sacrificii, fie prin alte feluri de nevoință și de asceză, toate acestea aduc împlinire omului. Iar adevărata fericire nu poate fi, până la urmă, decât aceasta: dobândirea Duhului Sfânt și trăirea cu această conștiință, că eu aceasta trebuie să fac.

În această direcție merge viața mea și aceasta este fericirea mea, indiferent dacă ai copii, familie sau nu ai, dacă ai un serviciu sau nu.

Lucrurile materiale... Eu nu vorbesc numai ca monahie. Înțeleg că oamenii au nevoie de lucruri materiale și că și noi, monahii, avem nevoie de ele. Gândiți-vă câte mănăstiri au fost ridicate și la faptul că și noi, la Mănăstirea Godoncourt, avem nevoie să facem unele renovări, nu pentru viața noastră personală de monahi, ci pentru ascultările care ne sunt date.

Înțeleg, așadar, că există o dimensiune materială și o nevoie profundă a omului de a-și rezolva problemele și de a lupta. Dar, dincolo de aceste probleme și de faptul că viața are un sens, este important să ne stabilim o țintă înaltă. Iar aceasta este, fără îndoială, cea despre care am vorbit: viața îndreptată către ținta cea din urmă, mântuirea, dobândirea Duhului Sfânt și desăvârșirea prin aceasta.

Simona Vlasa: Aici intervine o dimensiune, și anume sinceritatea cu care ne punem anumite întrebări. Există pericolul acesta al formalismului: dacă toată lumea face așa, așa trebuie să fac și eu. Dacă acesta este modelul social, pe acesta trebuie să merg, ca într-un fel de pat al lui Procust, în care mă aliniez.

Dar sufletul omenesc este poate mult, mult mai sensibil și nu încape în niște tipare. Are autenticitatea sau propria sa manifestare. Chiar dacă, teoretic sau aparent, suntem la fel, în realitate suntem personalități diferite, fiecare făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu trăsăturile proprii.

Maica Doroteea Ștefanache: Da, eu cred că de aici vine și lupta. Uneori, societatea sau familia din care provenim ne impun anumite modele.

Să luăm exemplul tinerilor care își aleg drumul în viață, fie că dau la liceu, fie că merg la facultate. Sunt îndrumați de părinți și aproape forțați să urmeze anumite căi, anumite drumuri pe care sufletele lor nu și le doresc neapărat, în care nu se regăsesc.

Mai apoi, bineînțeles, toată viața devine o luptă pentru a se menține pe linia respectivă. Este o luptă pentru a-și căuta făgașul pe care ar fi trebuit să meargă încă de atunci, când au făcut alegerile sub presiunea familiei sau a mediului social.

Noi luăm normele sociale exact așa cum am spus, ca pe ceva foarte fix și rigid, și uităm să ne uităm la voia lui Dumnezeu. Cred că aici este puntea care leagă rugăciunea de luptă.

Degeaba lupți dacă tu nu lupți în războiul tău. Iar războiul tău nu este numai războiul cu patimile tale și cu tine însuți, bineînțeles, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru îmbunătățirea ta, pentru a deveni un vas al Duhului Sfânt.

Există și lupta de a rămâne în anumite cercuri sociale, la anumite niveluri, o identificare a persoanei cu poziția pe care o ocupă în societate. Când, de fapt, acest lucru nu contează nici înaintea lui Dumnezeu, dar nici pentru persoana însăși nu ar trebui să conteze.

Pentru că, în momentul în care persoana încearcă să facă voia lui Dumnezeu, este vorba despre o altă luptă.

Și o să vedeți, de exemplu, în cazul nostru, al monahilor, lucrurile sunt oarecum mai simple.

De ce se spune că niciodată nu trebuie să-ți faci voia ta? Pentru că atunci va fi mult mai greu.