Chenoza Cuvântului

«A fost nevoie ca Dumnezeu să Se întrupeze și să moară pentru ca noi să înviem la viață.»

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 45, 28

Cuvântul S-a făcut trup

Cuvântul S-a făcut trup. Potrivit voinței Tatălui, Sfântul Duh a făcut posibilă Întruparea Fiului, iar lucrarea Sa i-a îngăduit Fecioarei să primească în sine dumnezeirea Cuvântului. Acesta Și-a alcătuit prin Sine Însuși, din trupul feciorelnic, începuturile umanității Sale.

Acest proces tainic și nepătruns reprezintă începutul Întrupării lui Iisus Hristos și originea smeririi pe care Și-a asumat-o: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 7).

Această mișcare de deșertare de Sine se numește „chenoză” (1).

Făcându-Se trup, Hristos-Dumnezeu Își asumă firea omenească și îi conferă o existență susceptibilă de a fi mântuită. Umanitatea Sa își are ființa în persoana Sa veșnică, în ipostasul Său dumnezeiesc (2). El este Dumnezeu din veșnicie, fiind „în Persoană” împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh.

Acestea sunt concepțiile hristologice ale Părinților Bisericii.

Dumnezeu desăvârșit, om desăvârșit

Umanitatea lui Hristos este asemenea celei a lui Adam, o fire nemuritoare și nestricăcioasă înainte de cădere. Odată cu căderea, Dumnezeu cel desăvârșit îmbrățișează condiția omului corupt de păcat, deși nu în mod deplin. El Își asumă astfel, prin intermediul condiției omenești, ceea ce este împotriva firii: o fire care a moștenit suferința și moartea.

El ia asupra Sa consecințele păcatului, fiind „ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8), străbătând chiar și iadul.

Expresia „Om și Dumnezeu” desemnează două firi desăvârșite și distincte într-un singur ipostas: o unire fără amestecare. Este vorba despre o unire (3) „fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire”.

Cele două firi nu sunt nici contopite, nici nimicite prin unirea ipostatică. Pentru gândirea elenistică, ce nu putea accepta coexistența a două principii „desăvârșite”, aceasta era ceva de neconceput.

Au fost necesari patru secole de lupte pentru ca „nebunia creștină” să învingă înțelepciunea greacă și să consfințească adevărul celor afirmate de Părinții Bisericii la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, de la Calcedon.

Două etape ale deșertării de Sine

Înainte de Întrupare

Fiul lui Dumnezeu acceptă să devină Fiul Omului. Întruparea lui Dumnezeu nu denaturează în niciun fel umanitatea noastră și nici realitatea acesteia. El depășește din interior condiția noastră suferindă, prin puterea pe care firea Sa dumnezeiască o conferă trupului.

În Epistola către Filipeni (2, 5–11), Sfântul Apostol Pavel precizează că Cuvântul, având fire dumnezeiască, ia asupra Sa condiția de rob.

Această golire de Sine este posibilă datorită calității Sale „ipostatice” (4) de Fiu al lui Dumnezeu. Potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei, care dezvoltă gândirea paulină, Cuvântul a devenit chiar ipostasul întregii firi omenești. El o cuprinde în totalitatea ei, fără patimile care sunt bolile sufletului.

Nepătimirea Sa nu înseamnă insensibilitate. El Își asumă toate trăirile condiției omenești: foamea, setea, somnul, durerea, teama de moarte… Toate nevoile trupului sunt asumate.

Spre deosebire de omul căzut, care ajunge să amestece până la confundare nevoia firească și plăcerea, trecând necontenit de la una la alta prin obișnuință și prin căutarea plăcerii, ceea ce îl conduce adesea la descompunerea ființei sale „morale”, Hristos, Marele Doctor al sufletelor, ne cheamă cu iubire la redobândirea sănătății duhovnicești și la regăsirea plinătății.

„Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).

După Întrupare

Pe durata șederii Sale pe pământ, Cuvântul Se lipsește de slava dumnezeiască. Iisus Îi spune Tatălui Său: „Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).

El Se lipsește de privilegiile Sale dumnezeiești și, totuși, Fiul lui Dumnezeu nu renunță în niciun moment, prin faptul că ia trup, la suveranitatea Sa, la omniprezența Sa sau la conștiința Sa dumnezeiască. Toate acestea subliniază adevărul chenozei.

La Schimbarea la Față, care reprezintă totodată o revelație a Sfintei Treimi, Hristos ridică tocmai vălul trupului și le arată ucenicilor firea Sa omenească transfigurată de energiile dumnezeiești, pregătindu-i pentru această vedere, potrivit Sfântului Grigorie Palama.

Tradiția Bisericii Ortodoxe nu face niciodată abstracție de dumnezeirea lui Hristos atunci când contemplă umanitatea Sa, căci plinătatea locuiește trupește în El: „Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).

Condescendența dumnezeiască, adică pogorământul, caracterizează umanizarea Sa voită, asociată slăbiciunii omenești. El suferă și învinge suferința prin puterea dumnezeiască prezentă în persoana Sa dumnezeiască.

Trupul Său este îndumnezeit încă din clipa Întrupării. Este vorba, într-adevăr, despre îndumnezeirea tuturor lucrărilor și puterilor firii omenești a lui Hristos, în virtutea unirii ipostatice cu firea Sa dumnezeiască.

Cu alte cuvinte, firea omenească este „enipostaziată” de Cuvântul dumnezeiesc și îndumnezeită datorită dumnezeirii persoanei Sale.

Persoana dumnezeiască poartă, într-un anumit sens, atât firea dumnezeiască, cât și firea omenească, într-o întrepătrundere desăvârșită, într-o „îmbinare” perfectă.

Această concepție, dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, este împărtășită și de alți Părinți ai Bisericii (5).

Moartea pe cruce

Hristos, Persoana dumnezeiască, Fiul lui Dumnezeu, moare pe cruce. El a suferit potrivit umanității Sale, rămânând neschimbat în dumnezeirea Sa. Își manifestă puterea dumnezeiască prin intermediul trupului.

Rugăciunea din Ghetsimani, care aparține „umanității desăvârșite”, exprimă groaza în fața morții. Nu S-a întristat El oare profund la moartea lui Lazăr? „Iisus a plâns” (Ioan 11, 35), oferindu-ne astfel cel mai scurt verset al Evangheliilor în limba franceză.

Hristos, îmbrăcat în hainele batjocurii, rămâne Regele lumii, Creatorul cosmosului și Judecătorul eshatologic care săvârșește lucrarea mântuirii.

Cel Unul din Sfânta Treime, biruitor al morții pe lemnul crucii, a venit totodată să-i elibereze pe cei ținuți în iad.

Suferințele manifestă chenoză, iar minunile arată că ființa Sa a rămas neschimbată. Ele arată depășirea condiției noastre căzute, nimicirea păcatului și, în cele din urmă, posibilitatea îndumnezeirii tuturor oamenilor.

„Și prin amândouă, prin minuni și prin suferințe, ne-a dăruit nimicirea păcatului și harul îndumnezeirii” (6).

Asumarea firii omenești

Hristos acceptă de bunăvoie moartea. Această moarte nedreaptă, întrucât nu este legată de păcat, înseamnă eliberarea de moarte. Moartea este condamnată, iar moartea însăși este nimicită prin jertfa lui Hristos.

Hristos scapă din ciclul infernal al plăcerii și al durerii: nu simte atracție față de cea dintâi și nici repulsie față de cea din urmă. El a răspuns negativ ispitelor demonice din pustie, descrise în Evanghelia după Matei (4, 1–11) și în Evanghelia după Luca (4, 1–13).

Pe cruce, El înlătură ispitele specifice suferinței și morții, lăsându-le oamenilor moștenire eliberarea de păcatul strămoșesc și depășirea morții.

El îl unește pe om cu Dumnezeu, pe oameni între ei și pe oameni cu întregul cosmos, împlinind lucrarea Marelui Mijlocitor.

La Înălțare, Hristos nu Se desparte de trupul Său omenesc, ci introduce firea omenească în inima vieții dumnezeiești. Trupul este preaslăvit, iar umanitatea poate intra în viața treimică și poate participa la energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Hristos, șezând de-a dreapta Tatălui, face posibilă îndumnezeirea.

Într-adevăr, Cuvântul întrupat a trăit simultan în două stări: nu a încetat niciodată să fie împreună cu Tatăl în „cer” și, în același timp, a fost alături de oameni, trăind printre ei și participând la istoria lor.

El Și-a desăvârșit lucrarea fiind în Dumnezeu, în veșnicia neschimbătoare, și împreună cu oamenii, în desfășurarea lor temporală.

Această dinamică ascendentă și descendentă a Dumnezeirii constituie, de asemenea, fundamentul oricărei rugăciuni și al întregii taine care înconjoară liturghia.

Dinamica Înălțării lui Hristos este urmată de pogorârea Sfântului Duh, Care îi inițiază pe credincioși în viața mistică, făcându-i părtași firii dumnezeiești.

„Tu, Cel ce prin Înălțarea Ta ai umplut de o bucurie de negrăit pe ucenici și pe Născătoarea de Dumnezeu (7), care Te-a născut, învrednicește-ne și pe noi de bucuria aleșilor Tăi, pentru rugăciunile lor și pentru multa Ta milostivire!”

Note explicative

1. Chenoză — Din grecescul kenōsis, de la verbul kenoō: acțiunea de a goli. În teologie, termenul desemnează coborârea, condescendența, smerenia, deșertarea de sine și golirea de sine.

2. Ipostas — Din grecescul hypostasis, cu sensurile de „ceea ce stă dedesubt” sau „persoană”. În Dumnezeu există o singură ființă și trei Persoane, trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ipostasul desemnează și modul unic, propriu persoanei, de a purta ființa.

3. Potrivit definiției istorice a Sinodului de la Calcedon din anul 451.

4. Umanitatea lui Hristos este îndumnezeită potrivit „unirii ipostatice” și „comunicării însușirilor”. Umanitatea lui Hristos este „enipostaziată” în Logos, dobândind realitate și subzistență în interiorul unei Persoane.

„Comunicarea însușirilor” sau „perihoreza” desemnează unirea firilor omenească și dumnezeiască în persoana lui Hristos, fără modificarea structurii sau a esenței acestora. Firea omenească este îndumnezeită prin contactul intim cu firea dumnezeiască.

5. Înaintea Sfântului Maxim Mărturisitorul, această concepție a fost susținută și de Părinți precum Irineu, Origen, Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Chiril al Alexandriei, Pseudo-Dionisie și Leontie al Ierusalimului.

6. „Epistola 16 a Sfântului Maxim Mărturisitorul”, citată de Dumitru Stăniloae, p. 69, în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Cerf & Apostolia.

7. Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) — Din greaca veche, de la Theos („Dumnezeu”) și tikto („a naște”, „a da naștere”): „cea care L-a născut pe Dumnezeu” sau „Maica lui Dumnezeu”.